Sufletul meu rămâne la mine

În lumea mea există zile care te îngenunchiază. Și nopți albe care, în loc sa te răpună oboseală, te înalță discuțiile cu tine însuți.

În sufletul meu pământean uneori se dau lupte crâncene între încăpățânările copilului și orgoliile adultului.

E crunt să renunț la visurile mele. Și mi-e rău fizic atunci când aproape îmi  pipăi limitele gândurile. Am limite de om, de carne, însă cu acelea mă descurg. Să  îmi rup din suflet visurile și planurile, asta mă face să urlu de durere.

Știu doar că într-o zi îmi va fi bine. Și, cu gândul la pruncii mei nenăscuți, scrâșnesc astăzi din dinți și-mi înghit lacrimile. Pentru acel mâine pe care încă îl visez și-l proiectez. Începând de astăzi, mă voi apăra singură de mine.

Ai avut dreptate. Povara dorului e mai ușor de cărat dacă știi a o împărți. De astăzi începând, între mine și tine.

Atât de tare m-ai dezamăgit, încât zile la rând mi-am spus că nu mă voi mai întoarce niciodată la tine. Și asta aș fi făcut, dacă nu ar fi existat ființa care m-a făcut să văd și avantajele de a fi exact ca tine.

Din egoism sau poate un realism cinic, ori poate tocmai pentru că mi-am dibuit limitele de om, continuu. Însă de azi-dimineața, de la primul telefon, sufletul meu rămâne la mine. Nu mai ai nicio bucățică din el.

Știu că nu vei înțelege nimic. Nici supărarea mea n-ai înțeles-o. Niciodată n-ai înțeles. Poate nici nu poți. Nu e un reproș, e pur si simplu o constatare.

Trebuie să pricepi doar un singur lucru - nu-i meritul tău că mă întorc.