Ascultam asta. Si ma gandeam (da, stiu, am enervant de mult timp liber) ca eu nu ma simt de parca as avea varsta din buletin.
In ultima perioada, m.am simtit muult mai batrana. Obosita inainte de vreme. Din fericire pentru sufletul meu si pentru linistea ta, am reusit sa imi revin. Si mi.e mai bine. Bine, cat de bine imi poate fi departe de locul pe care il numesc „Acasa al meu“ si de barbatul vietii mele.
Au existat oameni frumosi care au intrat in viata mea. Unii au si iesit, din voia lor ori a mea. Sau au iesit pur si simplu, de parca ar fi existat un acord tacit, sa ne zambim si sa nu ne spunem niciodata „la revedere“. Altii s.au perindat aiurea, fara sa le retin numele, prea mari in ochii lor pentru a.mi aminti eu privirea lor. Sau poate prea mici in ochii lor, sa se lase descoperiti.
Oameni care m.au folosit si oameni care m.au ajutat neasteptanad nimic in schimb. Sefi care.si faceau un scop din a.si umili angajatii si colegi de presa fara de care nu stiu daca as fi rezistat in haosul de inceput.
Fiinte speciale despre care am scris cu placere si de prezenta carora m.am bucurat pentru cateva minute. Purtatori de uniforme si cuvinte seci, cu suflet gol ori sefi cu muuulti angajati de care imi amintesc cu drag.
Procurori, politisti, oameni care zi de zi care carau cadavre pentru a.si intretine familia, infractori si directori de institutii, oameni simpli si persoane ale caror nume adevarate nu le.am cunoscut.
Asa imi place sa cred ca am invat ceva de la oamenii astia. Si ca e mereu de loc de un zambet sincer daca ne vom reintalni candva. Sau poate nu...
Imi amintesc de cel mai frumos cuplu pe care l.am intalnit candva - doi oameni pentru care cele patru roti de care tot invarteau tinandu.se de mana ii ajuta sa ajunga mai repede la fericirea spre care altii, „normali“, cu cate doua picioare, abia pasesc, impleticindu.se in orgolii.
Si de fostul director de banca ajuns calugar, caruia i.am bajbait niste intrebari pentru un interviu telefonic...un suflet pe care l.am ascultat aproape o ora vorbind despre nimicuri materiale dupa care tot alergand, uitand de noi.
Am in minte imaginea femeii pe care inconstienta unui om cu multi bani si cel putin tot atat de multa influenta i.a trimis sotul la moarte, pe fundul marii. Si o alta adevarata doamna, care.si purta doliul si durerea cu atata deminitate, incat mi.a fost rusine de mine si de importanta pe care o dadeam aparentelor si exageratelor mele drame personale.
Si tot o doamna mi.a intrat in suflet, intai sub forma unui folder denumit in graba „iubita marinar disparut“, inghesuit in calculator, apoi ca vocea dintr.un lung sir de telefoane prin care a reusit sa mobilizeze toate presa pentru a.si salva omul iubit, tinut ostatic la mii de kilometri departare.
Copiii care se imparteau intre teme si antrenamente extenuante, pentru a ajunge campioni in viata.
Si o femeie extraodinar de frumoasa, care oprea respiratii prin simpla prezenta, care are mereu o replica, o alta pentru fiecare posesor de uniforma sau functie din...sa spunem, modest, un judet intreg.
Cred ca am devenit nostalgica. Ori poate doar imi lipseste adrenalina si aparentul haos din presa scrisa. Zilele alea in care se intampla mereu si mereu altceva. Si era bine sa nu stiu niciodata ce urmeaza sa se mai intample, sa am mereu in poseta o pocnitoare pentru ceva fotografii si agenda cu randuri colorate si inca alte trei agende cu numere de contact.
Nu cred ca m.as mai intoarce vreodata in presa. Insa mi.au ramas atat de multe amintiri, cat pentru vreo doua vieti. Pamantene, macar.
Nessun commento:
Posta un commento
Pareri (ne)pamantene